We don’t see things as they are, we see them as we are.” – Anais Nin

Mi-am început ziua cu citatul de mai sus și parcă m-a apucat o stare de contemplat și meditat la el. Mi-a plăcut! Mi-a plăcut maxim și rezonez cu el la un nivel foarte profund.

Cred ca felul în care suntem construiți pe interior, felul în care vedem lumea prin propria prismă determină și felul în care ne trăim viața și în același timp felul în care ne raportăm la lume.

Mi-am dat seama că nu există o perspectivă „corectă” sau „greșită” așa cum nu există „bun” sau „rău” și probabil cărțile „Conversații cu Dumnezeu” pe care le-am citit acum 4 ani au fost cele ce mi-au deschis ochii spre această direcție, însă, am momente, ca cel de acum, când simt să scriu despre…
Cred că există doar felul în care lucrurile din exterior ne mișcă interiorul. Cred că tot ceea ce ne lipsește în interior căutăm să compensăm în exterior. Cred că vedem în oamenii din jurul nostru ceea ce avem în noi.

Sunt mulți cei care vorbesc despre faptul că cei din jur ne sunt oglinzi sau maeștrii și au dreptate. Când vedem părțile luminate e magic… când vedem părțile întunecate aproape că am fugi.

Am să închei cu ceva cadre de suflet din ultima plimbare și cu o piesă ce merge bine de tot cu ele, alături de o întrebare: Dacă ți-as spune că omul pe care-l critici/urăști/nu-l suporți reflectă o parte din tine, ce ai face? L-ai accepta sau ai continua să te respingi pe tine prin respingerea lui?