Am ales o carte – Înainte sa te cunosc – am rămas cu titlul ei în minte și suflet. Apoi am ales prima fotografie pe care am făcut-o azi cu răsăritul. Uite așa, scriem, stretching creativity sau creative stretch? Dă-mi un cuvânt, o fotografie, un film sau serial, titlul piesei preferate și libertate de exprimare. Voi scrie despre viață, despre tot sau nimic. Azi e despre „înainte să te cunosc” și „răsărit”. Enjoy!

***


Înainte sa te cunosc nu știam cât de frumos și înălțător poate fi răsăritul

E prima amprentă pe care ți-ai lăsat-o în sufletul meu: lumină și pace. Asta mi-ai fost de la prima îmbrățișare și asta îmi ești în continuare. N-am crezut nici o clipă ca un final de ianuarie o să îmi schimbe viața. La acel moment nici nu știam ce am făcut de am primit un OM ca tine în viața mea.

Cu fiecare răsărit prins împreună am înțeles că Universul mi-a trimis tot ce aveam nevoie atunci și ACUM. M-ai învățat sa iubesc prezentul și să fiu prezentă în propria viață, la fiecare apus și răsărit, cu fiecare cadru și pas.

De la tine am învățat să fiu recunoscătoare pentru fiecare început de zi și să-mi investesc timpul și energia doar în lucrurile care îmi aduc bucurie. Încă învăț. Încă am zile când soarele nu se vede de după nori dar îl simt că e acolo, exact cum te simt și pe tine.

Cu tine am înțeles că oamenii n-au nevoie să fie fizic unul lângă altul pentru a simți conexiunea dintre ei și pentru a o păstra vie. A fost momentul meu de „aha” din pandemie. E momentul meu de „aha” când doar mă gândesc la tine și după 1 minut mă suni. Mintea mea de programator nu ar fi crezut în asta… și totuși se întâmplă.  Probabil o lege a fizicii sau a Universului ar explica de ce suni sau sun 🙂

Îmi dau seama de banulul cuvintelor când toate amintirile ce curg prin mine mă fac să zâmbesc așa cum doar în momentele alături de tine am învățat să o fac. De fiecare dată veneam bucăți sau lipsită de sens și de fiecare dată plecam întreagă. M-am pierdut și m-am regăsit de atâtea ori de când ești în viața mea, încât a încetat să-mi fie frică de umbra din mine. Cu tine cred că am învățat să-mi iubesc umbra, întunericul, momentele de slăbiciune și să-mi învăț lecțiile…

Cred că superputerea ta e să aduci liniște în sufletele oamenilor. Cu mine asta faci de fiecare dată.

Mă dezbraci de griji, de dureri și de gânduri fără sens. Oricât de negru ar fi, reușim să balansam cumva albul și iese ce e mai frumos din sufletul nostru. Zâmbesc fix ca un copil acum pentru că îmi dau seama cât s-a schimbat viața mea de când ești tu alături de mine. Am sentimentul că am trăit atâtea împreună pe care unii nu le trăiesc într-o viață de om. N-are sens să compar cu ceva. Ce trăim noi e unic și de multe ori mă întreb dacă nu cumva doar atunci trăiesc.

Da, da! Trăiesc… sună măreț dar când m-ai cunoscut supraviețuiam. Eram prinsă în trecut și tu m-ai ancorat în prezent. Cuvintele tale mi-au ajuns în suflet și mi-au dat curaj, să fiu EU, să mă afund până peste genunchi în zăpadă și să nu mai conteze decât ce mă face să zâmbesc. Cuvintele tale m-au salvat și azi și acum câteva săptămâni și luni… și ani.

De când ești tu am ieșit de pe automat și am intrat pe aperture. Culmea, puteam jura că tot pe automat sunt și mare mi-a fost surpriza să descopăr că ușor, ușor mi-am prins propria viață în mâini și îmi setez focusul pe ceea ce am nevoie. Într-o zi am să fiu și pe mod manual. Până atunci mai am de compus și în imagini nu doar în cuvinte. Până atunci mai am de făcut setări la propriul „obiectiv” pentru a vedea lumea clar și luminos. Pentru a vedea realul și pentru a înceta să mă agăț de nimicurile din online. Pentru a crede în mine și în ceea ce îmi spui și pentru a nu lăsa nimic și pe nimeni să-mi schimbe focusul de la felul în care mă bucur de viață.

Azi am mai prins un răsărit. În fuga mea matinală m-am oprit să-l prind și într-o fotografie: două măsuri de cer și una de pământ. Am zâmbit și m-am bucurat de moment. Bună dimineața, sunshine!

Dacă nu ai fi tu să-mi amintești constant ce sunt, ce fac și unde pot ajunge probabil aș fotografia doar pământul. Așa, de fiecare dată când văd un răsărit, zâmbesc și prind curaj. Îmi schimb punctul de stație să fie mai mult cer și apăs, prezentă, atentă, recunoscătoare pentru ce văd și simt.

La fiecare final de zi, derulez printre fotografii și zâmbesc. Avem amintiri de printat, avem amintiri de păstrat în suflet și gând. Avem amintiri pe care le transform în alb-negru pentru că doar așa le simt la adevărata lor intensitate. Avem amintiri care nu vor ajunge niciodată online pentru că viața se trăiește și se simte în offline. Asta îmi e suficient.

De ce mai scriu? Pentru că aici e „my legacy”. Când nu o să mai fiu, o să rămână rândurile acestea agățate într-un cache. Cineva le va citi și noi o să continuam să existăm, într-un zâmbet, într-o fotografie pierdută în cloud, într-un moment agățat într-un răsărit sau apus, într-un cadru alb negru ce ar surprinde emoția din aceste rânduri scrise în miez de noapte.

Știi, ar fi o provocare pentru mine să surprind emoția începutului sau sfârșitului de zi în alb-negru. Oare mi-ar ieși? Oare aș mai simți la fel emoția răsăritului?
Probabil, da! O port în suflet și o simt acolo indiferent dacă e nor sau senin… la fel te port și pe tine. Și te simt.

Mulțumesc. Te iubesc. Iar…