Icre?

Mă priveai flămând și dornic să-mi simți atingerea, în timp ce trupul tău venea și pleaca de lângă mine cu o frecvență aparent necunoscută ce îți dezvăluia chinul mental și fizic în care îți trasai existența premeditată.

Te simțeam. Îți doreai să fugi de mine și spre mine.
Erai invadat. Mental eram interzisă. Emoțional mă joc în toate felurile cu tine. Mereu am făcut-o.

Mă lași să rătăcesc pe pieptul tău. Îmi simți dezordinea atingerilor. Răvășit mă prinzi și mă privești cu poftă. Apoi mă negi.
Abia îmi simți vârful degetelor ce te-ar sfâșia până la sânge. Cerșești întuneric în palmele mele.

Te urăști pentru asta.

Te legi de nimic. Te izbești de pereți. Te arunci în gol.
Mă arunci în nimic. Mă izbești.

Stop cadru!

Mă ții lipită în întunericul ce ne apasă pe amândoi. Prin întuneric se ajunge la lumină.

Mă zbat să-ți fiu ultima apariție. Îți promiți că e ultima dată. Mă apeși din ce în ce mai tare de parcă ai vrea să mă zidești acolo. M-ai zidit deja în tine.

Hai! Aruncă-ne în gol! Pentru a câta oară?

Te răcorești cu aburi și grade… cazi.
Lipit de canapea, sfășiat de viață, mă simți cum te privesc. Mâhnit îți spui: „Nu mai vreau. Stop.”
Te întorci cu spatele și te încovoiezi. Îmi simți prezența.

Tăcerea mea…
O simți cum te cuprinde din vârful degetelor de la picioare, te gâdilă în tălpi, se întoarce la degete, le sărută și apoi urcă fără oprire. Zâmbești. Tăcerea mea știe ce face… știe ce trezește în tine.

Se oprește în sacrum. Îți simte durerea nesiguranțelor materiale și afective. Își pune o dorință: să le accepți.

Tăcerea mea îți mângâie coloana. Surprins? Fizic ai coloană vertebrală chiar dacă nu o mai simți de mult.

Te încovoiezi și mai tare. Te împotrivești.
Te lipești și mai mult cu nasul de canapea. Nu vrei atingeri care-ți dezvăluie sufletul. Vrei doar mușcături fugare, fără sens, fără emoție.

Urcarea pare să fie anevoioasă. Cu fiecare vertebră simt atingerile neacceptării… tristețea momentelor în care trupul tău se dezlipște de al meu, singurătatea zilelor când nu mă simți… tensiunea și conflictul. Cine ar gusta toate astea? Cine s-ar lăsa invadat de toate astea pentru câteva clipe? Cine le-ar înghiți privindu-te în ochi cu satisfacție și bucurie?

Mă blamezi. Mă judeci aspru și te judeci aspru. Vrei să mă mărunțești până îți simt durerea zvâcnetului incontrolat… Îți alunec printre dinți.

Mișcările necontrolate îți dezvăluie blocajul…

Picătura de viață, dorința de mai mult, libertatea de a fi acceptat dincolo de tot și toate.
Mai urc o treapă pentru a mă adânci în a ta neputință și rigiditate.
Le simt fix în gât. Mă sufocă și tu ești satisfăcut de asta. Prea multe lucruri mărunte, amplificate din sentimente de disperare.

Să fie mare! Să fie imens! Să acopere tot și să te invadeze până rămâi fără suflare. Poate așa nu vezi golul ce urlă să fie umplut.

– Umple-mă!


Brusc te întorci. Aparent deranjat, pentru a masca disconfortul invadării mele. Butonezi telecomanda și te prefaci că nu exist. Te trădează respirația și zâmbetul din colțul gurii.


– Pleacă!


Tu m-ai chemat. Tu m-ai zidit. Tu m-ai lăsat să mă plimb în neștire prin trupul tău. Sunt aici pentru tine. Știi asta. Asta îți dă putere. Îți lipești spatele de canapea sperând să îmi strivești ce ți-o aduc în corp. Iar…

Îi iei puterea din negarea existenței mele în timp ce tânjești să-mi simți respirația pe gât. Și mâna. Închizi ochii și tresari.

Asta ți-ai dorit, nu? Tu m-ai creat.

Îți sugrum suferința și te privesc fix în ochi. Simți cum pierzi controlul…

Vrei relaxarea unei clipe pentru a o sugruma la rândul tău cu vinovație. Puf! Am dispărut iar!

Cu fiecare alegere a ta de a mă nega, de a îmi nega zvâcul de viață, te negi pe tine. Poți să mă accepți? Poți să te lași devorat până în adâncuri de tot ce trezesc în tine? Poți să te accepți?

Alegi să ignori. Alegi să blochezi. E totul premeditat. Același scenariu rulează pentru a câta oară?

Te plesnesc!

Asta îți doreai de la început. Te napustești asupra mea.

Vrei icre cu multă pâine, nu?

Mult și mare. O să curgă până la urmă… și mie nu-mi place risipa. Îndeși tot, apeși, vrei să prelungești momentul și în același timp vrei să se termine.

Pentru o secundă m-ai simțit. Te ridici și te scuturi de fiorul prezenței mele și de vinovație.
Mă cauți cu privirea în drum spre frigider. Sunt doar în mintea ta.
Am gustul satisfacției pe buze. Ai gustul meu pe buze. Acoperă-l… cu o țigară… Trage din ea cum aș putea să trag eu din tine… ultima clipă de liniște.

Rămâi cu dorința a tot ce nu a atins finalul mult râvnit. O simți. Crește. Zilnic. O negi. Suflet rătăcit prin aparențe curate!

Icre!? Poftă bună!


intuneric si lumina atemporal space bi fotograf iasi