Preludiul vieții trăite din plin o fi depresia gustată pe îndelete precum un pahar bun de vin?

Cu fiecare sticlă desfăcută descopăr încă o bucată din mine ce are nevoie de lumină. Suntem artă.

O simt pe zi ce trece, cu fiecare dop ce ajunge pe masă și cu fiecare pahar ce se umple de gânduri și se golește cu speranța unui nou început. Suntem plini de dorințe și goliți de emoții. E atât de greu să ne lăsăm atinși de ele, e atât de greu să le simțim delicatețea sau apăsarea, ca o mușcătură, ca un sărut pe gât, ca un… „ahh aș vrea să trăiesc mai mult!”

Suntem subiectul propriei vieți în căutarea permanentă a luminii, a compoziției și momentului care să ne dea sens. Le putem avea pe toate?

De câți ani avem nevoie pentru a deveni profesioniștii propriei vieți trăite din plin?

Am prea puțini de când am înțeles că mi-am căutat viața în locurile greșite. Am privit în jur și mi-am dorit să fiu ca X, Y, Z. Mi-am dorit să fur din stilul lor, din felul lor de a trăi și cu fiecare pas mă simțeam tot mai goală. Ironic, nu-i așa? Am înțeles într-un final că viața e în mine și o pot trăi doar cum o simt, cu dragostea și fricile ce mă îmbracă.

Ne privim fricile, ne străduim să le dăm un sens, să înțelegem de unde vin. Am simțit gustul lui „a fi nimic” și încă gustăm din depresia paharului de vin sau a cafelei de dimineață.

Cred că ne place, ne place prea mult. Ne hrănim sufletele din ea… ne hrănim arta pe care o conturăm în fiecare zi. Ne hrănim privirile goale și le simțim cum licăresc la apariția acelui moment pe care am vrea să-l gustăm până la extaz… și ne oprim. De frică… din frica de a fi respinși. Din frica de viață!

Cândva aveam sentimentul că viața mea are prea mult spațiu negativ. Căutam să îl umplu cu orice, fără să înțeleg că fără el n-aș fi compoziția aceasta atât de complicată în simplitatea ei.

Vedeam doar umbrele fără să știu că ele îmi arată și unde este lumina. Mă lăsam priedută în zgomotul de fond, îmi plăcea și apoi mă criticam pentru că nu înțelegeam că momentul în sine e mai prețios decât perfecțiunea râvnită de cei din jur. Îmi doream momentul și atât! Să-l simt cum mă transformă, să-l simt cum mă cuprinde, cum mă scoate din propriul corp și mă aruncă înapoi mai plină de viață, de iubire, de sens, de lumină…

Cel mai greu e să vezi lumina!

Am zile când o văd, am zile când o simt, am zile când sunt în benză și caut acel ceva, fix ca o lumină artificială care să-i dea un contur întunericului meu.

Să aprindă cineva o lumină!

Să aprindă cineva focul pe care îl simt în mine și am orbit în fața lui! N-am avut setările potrivite de la început! M-am expus prea mult timp…

Îți trebuie timp și lecții multe pentru a înțelege cum să-și setezi propria viziune asupra vieții. Când stai prea mult în lumină… te arzi. Când stai prea mult timp în întuneric te pierzi. Când îți deschizi prea mult inima, pierzi privirea de ansamblu… când îți închizi prea mult sufletul te pierzi printre banal. Care sunt oare setările potrivite?

Depinde de moment… depinde de ce simți acum, aici… atemporal!

Mi-am dat seama că îmi plac luminile calde, motiv pentru care puținii oamenii din viața mea îmi sunt aceste lumini. Cred că fiecare are acel om care îi luminează și cel mai întunecat loc din suflet prin simpla lui prezență.

Am puțini oameni în viața mea dar sunt recunoscătoare cu tot sufletul pentru fiecare în parte.

Îmi doresc ca acțiunile mele să vină din iubire față de viață și nu din frică. O fi o fantezie? O fi un vis în care tot ce am nevoie e să potrivesc lumina, compoziția și momentul pentru a îl simți… pentru al trăi la intensitatea clipei mult visate?

Ajungem vreodată la acel moment în care compoziția și lumina din jurul nostru ne îmbracă exact așa cum simțim, cum trăim, cum ne dorim să fim?

Autoportret în primul apus de noiembrie