S-au scris multe povești cu o cafea și mai multe la o cafea. Nu și a noastră. De fiecare dată când încep să o scriu îmi doresc să nu mai îngenunghez în fața tasturii ci în a ta…

N-am să te rog. Tu mă vei ruga. Antiteza imaginii ar duce la gândul supunerii. Amândoi știm că plăcerea este singurul motiv pentru care nu mi-aș cruța genunchii.
Mă privești în oglindă… te privesc în ochi. Îți zâmbesc și-ți spun că vreau o guriță de cafea și mai multe de tine.

Gelozia nefondată scoate animalul din tine pentru câteva secunde, apoi devii cățelușul care se așează cuminte pe canapea și își lasă stăpâna să se bucure de fierbințeala pe care în curând o vei simți și tu.

Zâmbești. Îți place…

Nu pot scrie despre noi când astfel de momente deja mă fac să tastez în rafale… mai apăsat, mai delicat… cu ochii închiși, înfiptă-n tastatură, așteptând momentul în care mă voi sufoca în avalanșa de cuvinte și mișcări…

Ține-mă în brațe și lasă-mă să scriu. Încetează să-mi săruți cervicala și să te joci cu degetele pe ea. Îmi apeși butoane și mă pierd…

– Hai, scrie!

– Mai vreau o gură de cafea.

Mi-o întinzi, mă privești cum o sorb… și nu te poți abține să nu guști iar din mine. Cine naiba crezi că mai poate scrie? Publish.

Va urma… sau ba!