Web Analytics Made Easy -
StatCounter

Gol interior

Așa cum mi-am promis aici, azi dau frâu liber proiectului ce l-am intitulat „La pas prin Suflet”.

***

De câteva zile îl purtam în suflet, conștient.
La nivel subconștient, am sentimentul că e acolo de înainte să mă nasc. Îl știu și e al meu. Cu greu l-am acceptat că face parte din mine, cu greu am acceptat să mă scufund în el. De cele mai multe ori ajung acolo după multe zile în care mă țin tare: să nu simt, să nu aud, să nu văd. Să fiu puternică!
Azi, după o furie exprimată doar în scris, după singurătăți verbalizate în cerc restrâns și dorințe ce par halucinații am ajuns și la el. Golul meu 🙂

Mă simt al dracului de singură și de goală pe interior!

Mi-am privit furia ce îmi maschează de fiecare dată suferința din spatele stării și i-am zâmbit. Am început să mă cunosc atât de bine, încât îmi descompun instant zidurile după care mă ascund. Visez la ziua în care nu o să se mai construiască pe pilot automat în jurul meu. Măcar cu mine să fiu sinceră. Măcar de mine să nu mă mai ascund. Măcar cu mine să-mi permit să FIU așa cum simt.

În secunda următoare am izbucnit în plâns și am simțit cum mă afund în golul din mine. O parte din drum îmi era cunoscut. În cădere revedeam momente ce mi-au marcat viața. Îmi simțeam insuficiența transformată în perfecțiune, empatia transformată în nepăsare, neajutorarea transformată în voluntariat, singurătatea transformată într-o viață prea plină – poate, poate așa nu mai am timp să o simt.

Golul meu e atât de gol!

Privindu-l realizez că nu l-am umplut niciodată, ci doar l-am zidit și l-am adâncit și mai mult. Am ridicat un zid în jurul golul, ca să nu-l mai văd, însă mereu l-am simțit.

Azi mi-am propus să îl fotografiez. Evident, din fuga de o conexiune autentică la propriul EU interior răscolesc pe Google după idei prin care pot exprima „emptiness”. În engleză golul parcă nu-i al meu :))

Acum realizez că am multe fotografii nepublicate ce exprimă acest gol: o barcă, un copac, o umbră, o floare, un geam spart, un gol în cer… și kilogramul de spațiu negativ în jur.

Futu-i minimalismul mă-sii în care mi-am mascat golul!!!

De 2 ani mă miorlăi că vreau să fotografiez în stil minimalist, alb-negru.

De 2 ani caut să-mi exprim golul din mine, vizual, și abia acum mă prind.

De 2 ani mă critic pentru că nu pot să fac asta. Acum îmi înțeleg neputiința.

N-a fost niciodată vorba că m-a virusat un alt stil fotografic pe care îl reneg cu tot sufletul deși sunt conștientă că reneg o parte din mine.

N-a fost niciodată vorba că tehnic sunt praf de stele automate.

N-a fost niciodată vorba de aparatul cu care trag. A fost mereu vorba despre mine și de cât de mult pot să MĂ VĂD pe mine.

E plin de goluri în jurul meu și eu nici măcar nu le văd.

Am pe perete un desen început și neterminat. O inima mare cu o gaura în ea! Ai mei au văzut desenul și m-au întrebat ce e cu gaura aia?! Eu am sărit ca arsă și le-am spus că nu e gaură. Apoi m-am dus la agendă și mi-am făcut program de pictat peretele. Degeaba! Au fost altele mai importante.

M-am criticat aspru pentru faptul că nu mi-am găsit timp să finalizez desenul. M-am criticat aspru că n-am fost suficient de bună la pictat încât să se înțeleagă, din prima, că acea gaură e o Lună!!!

Acum zâmbesc. Zâmbesc pentru că fix luna asta filosofam că prin fotografie iese la suprafață câte ceva din subconștient/inconștient: dorințe ascunse, negate, emoții reprimate.

Acum rectific în mintea mea acest crez. Prin orice formă de artă iese la suprafață ce e în noi.

Îmi amintesc patosul cu care criticam munca un fotograf, pentru care făceam PR, și incapacitatea lui de a vedea emoția, de a o surprinde. Îmi amintesc saturația la care ajunsesem din dorința de a compensa prin cuvinte ce lipsea în fotografia sa.

Acum știu că mă uitam la el și mă vedeam pe mine. Îmi vedeam incapacitatea de a mă conecta la mine, la propriile emoții, la propriul gol interior. Oare acum am reușit să fac asta?

Dacă dau un scroll, văd cât am putut să scriu despre acest gol. Fuck! Iar am scris romane.

Golul meu e plin sau merg iar la pas pe marginea lui? Îl zidesc sau cad în el?

Ar fi cazul să mă opresc din scris și să mă duc să-l fotografiez, însă nu știu cum. Cred că mi-e teamă să-i dau o formă, cred că îmi e teamă că voi pica în el și nu mă voi întoarce. Cred că tot ce am construit în jurul lui sunt frânghiile de care mă agăț pentru a ieși mereu la suprafață. Cred că îmi e frică să mă las liberă.
Cred că o parte din mine s-ar întreba dacă golul meu e mai gol decât golul altora. Dumnezeule câtă critică am avut în viața mea de tot o replic la infinit?!

Mă opresc din scris și mă las. Mă las să fiu una cu propriul gol. Mă las să-l simt și să-l accept mai mult decât am făcut-o până acum.

***

Am mutat canapele prin casă ca să-mi fac loc de pozat. M-am întrebat dacă mă simt femeie sau „bărbată” în timp ce fac asta. Mă simt bine, și-mi bag picioarele în spălarea de creier cu energiile masculine și feminine din noi ce e peste tot în online de ceva timp. Alt motiv pentru care mi-am dezinstalat Facebook de pe telefon. Altă poveste.

Mi-am făcut trepied din cărți și m-am înjurat nițel că nu mi-am comandat unul. Am o săptămână de când belesc ochii în online după unul și n-am dat comandă. Dehh… Merge și așa. La improvizat decor și materiale ajutătoare sunt cea mai bună.

Apoi am urmat procesul de complicare a golului interior. M-am înconjurat de material și mi-am dat seama că n-are cine să mă fotografieze acum de sus. M-am înjurat iar și mi-am spus că „de asta era bun un trepied!” :))

Le-am dus frumos pe toate înapoi, pufnind de nervi și înjurându-mi lipsa de creativitate.

Mă pozez goală! Sâc! La asta-s bună. 🙂 Apoi mi s-au rulat prin minte toate momentele în care am umplut alt gol… din frigiderul sufletului. Fix azi recitisem articolul și mi-a stat în gât tarta cu vișine bobinată dimineață.

M-am oprit din gândit prea mult și am zăcut cu curu’ pe parchet minute bune. Mă simțeam privită de obiectivul ce aștepta momentul de conexiune. Nu venea. Îmi stăpâneam lacrimile. Îmi stăpâneam viața ce o simțeam că mocnește în mine. Pentru a câta oară?

Mă chem să mă zidesc. Mă las să mă plimb în neștire prin sufletul meu, ca mai apoi să îmi lipesc spatele de perete sperând să strivesc toate stările ce le simt în corp. Iar…

Îmi iau puterea din negarea propriei existențe în timp ce tânjesc să simt… să mă las, să fiu…
Închid ochii și tresar. Pentru o secundă m-am simțit. Mă ridic și mă scutur de fiorul prezenței mele. Caut ceva să mă acopere, să acopere întunericul ce iese din mine.

Îmi iau din dulap o cămașă albă și îmi repet motto-ul „prin întuneric se ajunge la lumină”.


Mă zbat să creez ceva.

Îmi promit că e ultima dată când încerc. Mă așez iar pe podea și simt cum intru în ea. Parcă aș vrea să mă zidesc aici, să mă ancorez în ceva înainte să mă arunc în gol. Pentru a câta oară?

Cad… lipită de podea, sfâșiată de viață, îmi privesc căderea. Mâhnită îmi spun: „Nu mai vreau. Stop. Până aici.”

Mă încovoiez de durere și îi simt prezența. E golul. Mă cuprinde din vârful degetelor de la picioare, mă gâdilă în tălpi, se întoarce la degete, le sărută și apoi urcă fără oprire. Zâmbesc. Mă apăr de ceea ce trezește în mine.

Se oprește în sacrum. Îmi simte durerea nesiguranțelor materiale și afective. Îmi șoptește să le accept.

Golul îmi mângâie coloana. Mă încoviez și mai tare, mă împotrivesc. Mă lipesc și mai mult de parchet. Nu vreau atingeri care-mi dezvăluie sufletul. Vreau doar mușcături fugare, fără sens, fără emoție.

Urcarea devine anevoioasă. Cu fiecare vertebră simt neacceptărea, tristețea, singurătatea, tensiunea și conflictul. Nu vreau să le mai simt!!! Cine ar gusta toate astea? Cine s-ar lăsa invadat de toate astea pentru o fotografie?!!

Mă blamez. Mă judec aspru. Durerea îmi alunecă printre dinți. Țip necontrolat după picatura de viață, după dorința de mai mult, după libertatea de a fi acceptată dincolo de tot și toate… de alții, dar nu și de mine.

Golul urcă încă o vertebră pentru a mă adânci în propria neputință și rigiditate. Îmi înghit tăcerea. Îmi înghit durerea. Le simt fix în gât. Mă sufocă. Simt cum pierd controlul…

Cu fiecare alegere de mă nega, de a îmi nega zvâcul de viață, mă neg pe mine. Pot să mă accept? Pot să mă las devorată până în adâncuri de tot ce e treaz în mine? Pot să le accept?
Sunt specialistă în a ignora, a bloca, a premedita totul și a rula același scenariu pentru a câta oară?

De amorul artei aș putea să mă las în brațele golului, aș putea să am încredere în el, aș putea să am încredere în mine că mă voi ridica la un moment dat de pe podea și voi apăsa butonul aparatului pentru a surprinde momentul de conexiune cu propriul gol interior. 🙂

Azi, 19 august 2021, așa arată golul meu interior.

6 thoughts on “Gol interior”

  1. E un exercitiu si pentru cititori. `În engleză golul parcă nu-i al meu` – GENIAL SPUS!

    PS: Golul tau e kinky pe poddea :))))))))

  2. E o perioadă în viață când ne complicăm în a despica prea multe filozofie despre nimic. Pentru că vidul, golul e un „nimic”. Deși, uneori acel nimic, acel gol poate vorbi decât orice plin. Am trecut, la mine golurile erau colorate )))). Acum e bine. Vârtsta m-a adus pe pământ și am pătrate de umplut.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: