Aseara, pe la 11, am avut un exces de zel… și de impulsivitate, ori cum mi-a spus un suflet drag mie, am făcut ceva „farmece” cu ale mele mâini, mai exact am scris…

Monologul interior de mai jos a ajuns frumos la mine pe profil. Frumos și asumat. Am zis să-l păstrez și aici, pentru că la final de zi, atemporal.space e despre aici, acum și acasă, e despre trup, minte, suflet și spirit. E despre mine în toate formele și stările.

„Au trecut ani buni de când n-am mai scris în online ceva… impulsiv.
În mod normal sunt anti demonstrat orice, însă azi mi-a ajuns și mie cuțitul (eticheta de #femeieputernică) la os.
Jobul vieții mele e într-un domeniu ce acum un deceniu și un pic era, aparent, doar pentru bărbați. Între timp, e plin de femei programator. 👩🏻‍💻 Așadar, nu sunt singura femeie care codează, ok?!
Când nu tai și spânzur, cum mi s-a dus vorba prin târg, pentru că sunt o perfecționistă pe partea profesională care se implică 101% în tot ceea ce o pasionează și greu o mulțumește ceva… sunt o floricică aeriană ce visează cu ochii deschiși la concerte de pian în aer liber, la momente în care să alerge desculță pe iarbă și la dansuri în ploaie. Uneori își transformă visele în realitate. Asta așa, pe scurt. Lista e lungă…

Uneori îmi schimb becurile singură și îmi desfac singură și sticla de vin sec în timp ce oftez după Jason Momoa și alți Alfa din seriale ca o puștoaică. ☺️

Sunt puțini oameni care au avut curiozitatea să privească dincolo de ambalaj, etichete și perfecționism. Și mai puțini sunt cei care au găsit un suflet ce nu plânge pentru că și-a rupt o unghiuță 🤭 însă bocește de rupe dacă aude un om vorbind cu tot sufletul despre viață și momentele ei.

Îi număr pe degetele de la o mână pe cei care au văzut fetița neîncrezătoare, temerile ambalate frumos, tremurul din corp în timp ce vocea fermă nu l-ar fi trădat nici o secundă, lipsa de sens și viață, scăldatul în „întuneric” și drumul spre „lumina” interioară. Pentru toți oamenii aceștia sunt recunoscătoare. 🙏🏻

Și pentru cei care mă tot etichetează cu putere și duritate zi de zi sunt recunoscătoare. Dacă eram cum mă etichetați nu scriam romanul ăsta de postare. 😅 Aș vrea să știti că etichetele astea, uneori, stau și plâng cu fundul pe bordură, de dure ce sunt… sau de dură ce e bordura. Alegeți voi. 🙃

De acolo își iau puterea! Din toate momentele în care se ridică din Pământ doar pentru a atinge Cerul, a cădea din nou și a se ridica iar.
P.S. Mi-as dori ca oamenii să înceteze să privească la mine și să înceapă să vadă dincolo de exterior, material și orice ar distrage ochiul din punct de vedere vizual.
E o dorință veche și o lansez în Univers, din nou. ✨”

***

Textul de mai sus a stârnit discuții lungi în offline, mirolăieli pe canapea cu pufarine și îmbrățișări. Am scris un roman cu riscul ca face rau la brandul personal de business woman. Mi se rupe, gen. Cine intelege bine, cine nu… și mai bine. Is satula de superficialitate si dat bine in online. Aproape mi-e greata.

Nu duceam lipsă de nimic… pur și simplu o aud zilnic: „tu ești puternică”, „tu ești mai puternică”, „tu mă bați cu 2-0” și am zis să scoatem un pic etichetele.

Asta e o postare de aia în care am adunat gânduri și replici din conversații cu oameni de suflet. E postarea aia plină de conștientizări și sensibilitate.

Dincolo de ea, când omul drag îți spune că „apreciez perseverența ta și faptul că îmi faci loc printre valorile tale, în viața ta” parcă te oprești din tot și te întrebi dacă ești chiar așa de „dură” cu îți spune toată lumea.

Cred ca avem asteptari prea mari de la oamenii din viata noastra. Ne dorim sa umple in noi tot ce noi nici nu vrem sa acceptam ca e gol. Ne dorim sa accepte, ceea ce noi ne straduim sa ascundem… si tot asa.

In adancul nostru ne dorim sa fim acceptati pentru ceea ce suntem noi, ca suflet, cu lumina si intuneric, cum ii zic eu.

***

Daca de maine tu nu mai gatesti, ce se intampla? Femeia/Barbatul de langa tine te paraseste pentru ca nu ii mai oferi asta?
Tu nu mai existi ca OM dincolo de toate astea? Devii un aparat pe care-l arunci si il inlocuiesti cu altceva pentru ca ce?!

Pentru ca suntem atat de superficiali incat nu conteaza omul ci doar actiunile lui si ceea ce face acel om pentru noi? Si cand nu mai face… next?

***

Am aflat ca pentru a ne calma imperfectiunea ce o simtim pe interior devenim niste perfectionisti cu tot ce e in jurul nostru.

Din pacate asta nu ne calmeaza…
Din pacate ajungem sa ne „vindem” celor din jur ca pe un produs cand in adancul nostru ne dorim sa fim acceptati si daca ne urcam cu sosete in pat si daca nu spalam vasele intr-o seara.

Candva imi doream un „cuibusor” perfect, frumos, primitor. L-am avut. Apoi mi-am dat seama ca degeaba am locul daca pe omul de langa nu-l simt „acasa/familie”. Între timp am înțeles că familie și acasă înseamnă și mai mult de atât.

Am invatat sa aleg, am invatat sa vad ce conteaza cu adevarat, am invatat cine sunt si am invatat ca imi doresc oameni care ma accepta asa cum sunt.
Am ajuns la concluzia ca imi doresc oameni care vad dincolo de mine… care nu ma judeca pentru ca azi ies „smulsă” din casă… ci care ma iau de mana si ma intreaba: de ce fug, de ce par asa puternica, de ce nu am timp pentru mine si oamenii din viata mea?!

Fac oamenii sa fuga de mine 🙂 și totuși… sunt oameni care se opresc din alergat și râmân în viața mea. Își fac loc… și se cuibăresc la mine în suflet. Sunt oamenii pentru care lupt, pentru care mă zbat, pentru care mă las pe mine… oricât de toxic ar fi. Sunt oamenii care merită. Sunt oamenii care mă primesc și mă apreciează… și în teniși, și dezordonată și cu vasele teanc în chiuvetă. Sunt oamenii care mă opresc din fuga mea și mă țin în brațe…

Sunt oameni pe pamantul asta care pot privi dincolo de superficialitatea exterioara. Cred ca sunt si eu printre ei….