O să te repar! Da, o să te repar, o să-ți spun că-mi pare rău și vei ajunge acolo unde îți e locul.

O să te repar!

Asta mi-am zis prima dată… 


Te-am stricat. Te-am stricat fix când eram pregătită să te țin la piept fără să-ți mai dau drumul vreodată.

Încep să cred că stricăm… rănim… tot ceea ce iubim. Nu e intenționat. În schimb, clar e o reflexie a tuturor gândurilor ce ne apasă în miez de noapte. 

Am să te înlocuiesc! E mai simplu!

Te înlocuiesc. Trec la alt nivel. Uit tot ce m-ai învățat, tot ce te-am înjurat. Uit toate momentele în care te-am ținut în ale mele mâini… sperând să devii mai mult…
De fiecare dată când te privesc încă sper asta. Să fii mai mult…   

Cortina a picat. A rămas realitatea vieții. A mea e din ce în ce mai simplă. A ta e stricată. 


Să te repar? Să te las în cadere liberă? Încep să zâmbesc la fiecare cădere a ta… Mă sperie că ai uitat cum e să te mai și ridici. Să te repar? 


voi alege calea ușoară de această dată. Aș vrea să-ți spun că te voi înlocui dar amândoi știm că nu există comparație între tine și ceea ce va veni.

Sunteți diferiți… 
Tu greoi în simplitatea ta neasumată, îmi dai dureri de cap și îmi încarci sufletul. 

El ușor într-o complexitate pe care nici nu o pot descrie în cuvinte. Uneori am senzația că visez, alteori îl văd și conștientizez că așa e cel mai simplu. El îmi e calea… Ironic, nu? 

Tu absent și totuși prea prezent peste tot, dar niciodată acolo unde e cu adevărat nevoie de tine. 

El… mereu acolo, mereu cu suportul necesar pentru a contura tot ce-mi doresc și totuși absența lui nu doare.
Tu mă șlefuiești până la sânge… cu fiecare neajuns. El mă șlefuiește în fi eu fără a-mi blama simțurile neșlefuite. 

Hai să-ți spun un secret! Te-ai stricat singur… sperând că vei primi atenție, sperând că te voi repara…

Am obosit să te car. Să-ți car neajunsurile și limitările. Până și cei mai căpoși se mai schimbă… mai învață din greșelile făcute pe repeat.

Până și cei mai capoși lasă lumină să îi cuprindă.

Tu? Nu și nu! Tu te vezi lumină… deși au trecut prea multe luni de când ai încetat să luminezi ceva. 


Ești un bec. Ești o lumină artificială și atât. Ești prea multă saturație, prea multă culoare și prea puțin suflet… prea mult zgomot pentru nimic. Ești risipă… emoțională, alimentară, spirituală, vizuală… 


M-am îndrăgostit de lumina naturală, de umbre, de alb și negru, de emoție… paradoxal de viață, de aia simplă care-mi face trupul să tremure, dinții să muște din buza de jos și gândurile să plece hoinare și goale!

Rămân fidelă la tot ceea ce mă încarcă…