Azi a venit cu o provocare, nu avem cuvântul zilei, dar avem un produs. Uite așa, scriem, stretching creativity sau creative stretch? Dă-mi un cuvânt, o fotografie, un film, titlul piesei preferate, citatul de suflet și libertate de exprimare. Voi scrie despre viață, despre tot sau nimic. Azi e despre 50 de grame de Chivas Regal. Enjoy!


50 de grame de Chivas Regal, vă rog. 
Am zâmbit amintindu-mi de tine pentru a 1001 oară pe ziua de azi. Credeam că am scăpat de tine. Vise! Credeam că nu voi scăpa niciodată de tine, de noi… alte vise!
Drumurile de azi mi-au dezlipit toate bandajele pentru a îmi arăta că rănile nu se vindecă așa ușor. Nu rănile sufletului. Pe partea stângă era copacul, martorul meu la toate plimbările cu tine și cele cu mine. El a fost cel care m-a așteptat în fiecare seară, neclintit. Și tu ai plecat fără să clipești. N-a fost prima data, n-a fost nici ultima. Ți-am reproșat suficient asta… 
Azi nu e despre reproșuri. Azi e despre încă o gură de Chivas cu gândul la tine. Îmi e dor și nu e prima dată. În același timp copacul mi-a amintit de motivele pentru care nu ar trebui să îmi mai fie dor. 
Și el, ca și mine, e singur, prins la granița dintre două lumi: cea a posibilităților multiple și cea a unui trecut prea plin de războaie și colibe uitate de vreme. El nu are de ales. Noi avem mereu șansa de a alege unde ne dorim să fim. 
Știi, oamenii sunt acolo unde își doresc, personal, profesional?! 
Acum am ales să fiu aici, să scriu, să-mi plâng dorul, probabil fanteziile și himerele ce mi te aduc în prim plan. Acum am ales un copac. Mi-am păstrat verticalitatea și mi-am asumat ce a urmat. Mi-am privit rănile și mi-am zis că e normal să fie așa. E normal încă să doară, e normal să-mi fie dor. 
E normal încă să mai scriu, să mai jelesc, măcar pe ultima gură de Chivas. Ți-am admirat puterea de a te reinventa peste noapte. Eu n-am știut să fiu așa, chiar dacă mi-ai zis că-s puternică și o să-mi fie bine. Nu îmi e. 
Azi sunt un copac care privește la poveștile din trecut ce se derulează cu viteza cu care mașinile trec pe lângă el. Pe fundal se aude „Spre mare” – încă o piesă ce are alt sens pentru mine acum. Câțiva metrii mai încolo e poarta… ușa ce am simțit-o izbindu-se de sufletul meu și lânga ea cele mai bune icre. 
– Ești ca de Mamaia.

– Sunt.

Mereu m-am simțit nepotrivită pentru tine dar n-am făcut nimic pentru a mă ajusta să-ți plac. Adevărul este că habar nu aveam cum ar fi trebuit să fiu ca să mă integrez în peisaj. Iar pe de alta parte, eram sătulă să fac asta și pentru prima dată îmi doream să fiu EU. Ca și acum. 
Uneori mai plâng. Acum. Uneori zâmbesc. Uneori mă izbesc valurile și dor. Azi Raiul nu a fost în mine… Azi am fost iar in Iad. O fi de la 50 de grame de Chivas Regal, o fi de la Vama Veche… o fi de la dorul ce mă usucă precum toamna usucă frunzele din copacul martor la tot ce a fost și nu mai este.